Portal
Scris de Andra Mier Mai 19, 2010 2:34 amCine e fan sa posteze aici!
3 participanți
Fan Manchester United
Andra- Mesaje : 121
Puncte : 191
Reputatie : 0
Data de inscriere : 07/05/2010
Andra- Mesaje : 121
Puncte : 191
Reputatie : 0
Data de inscriere : 07/05/2010
Istoric
Manchester United
Clubul a fost fondat cu numele Newton Heath L&YR F.C. în 1878, ca echipa de muncitori de la depozitul Lancashire and Yorkshire Railway din Newton Heath. Culorile echipei erau rosu si alb dar le-au schimbat in verde-auriu dupa mai multe insuccese, pentru noroc. Au jucat pe un teren improvizat din North Road, aproape de situl viitoarei staţii de tren Manchester Piccadilly, timp de 15 ani, înainte să se mute pe stadionul Bank Street din oraşul apropiat Clayton, în 1893. Clubul intrase în liga de fotbal cu un an înainte, începând să rupă legăturile cu depozitul de cale ferată, devenind până la urmă companie independentă, numind un secretar al clubului şi renunţând la partea cu L&YR din nume, pentru a deveni Newton Heath F.C.. La scurt timp după, în 1902, clubul s-a aflat aproape de faliment, cu datorii de peste 2.500 de lire sterline. Terenul lor din Bank Street a fost chiar închis prin ordin judecătoresc.[10]
Chiar înainte de a fi desfiinţat cu totul, clubul a beneficiat de investiţiile importante ale lui John Henry Davies, managing director la Manchester Breweries. Legenda spune că Harry Stafford, căpitanul echipei, îşi prezenta câinele St.Bernard premiat, într-o încercare de strângere de fonduri pentru club, când Davies l-a întrerupt fiindcă voia să îi cumpere câinele. Stafford nu a acceptat, dar a putut să-l convingă pe Davies să investească la club şi să devină preşedintele lui[11]. S-a decis că era necesară schimbarea numelui pentru a reflecta începutul unui drum nou pentru club. Manchester Central şi Manchester Celtic au fost printre numele propuse, înainte ca Louis Rocca, un tânăr imigrant din Italia, să spună „Domnilor, de ce să nu ne numim Manchester United ?”[12] Numele a prins, şi Manchester United a luat fiinţă oficial pe 26 aprilie 1902. Davies a considerat că e cazul să fie schimbate şi culorile clubului, renunţându-se la verde-auriu şi adoptându-se culorile alb şi roşu.
Ernest Mangnall a fost numit secretarul clubului, după ce James West a demis din funcţia de antrenor pe 28 septembrie 1902. Lui Mangnall i s-a cerut să promoveze clubul în prima divizie, şi a fost foarte aproape să reuşească din prima încercare, terminând pe 5 în a doua divizie. Mangnall a decis că era necesar să se aducă jucători noi la echipă, şi a optat pentru nume ca Harry Moger pe postul de portar, Dick Duckworth în linia de mijloc şi John Picken în atac. Dar a fost un alt mijlocaş, Charlie Roberts, cel care avea să producă cel mai mare impact. A costat clubul 750 de lire sterline, pe atunci un record, fiind adus de la Grimsby Town F.C. în aprilie 1904, şi a ajutat echipa să termine pe locul 3 în sezonul 1903-1904, la doar un punct de al doilea loc care aducea promovarea.
Nu a durat mult până când clubul a obţinut promovarea în prima divizie, pentru prima dată cu noul nume, terminând pe locul 2 în a doua divizie în sezonul 1905-06. A urmat un sezon de consolidare, echipa terminând pe locul 8, înainte să câştige primul său titlu de campioană în 1908. Între timp, Manchester City era supusă unor investigaţii privind acordarea de salarii peste limita impusă de regulamentul FA jucătorilor săi. A primit atunci o amendă de 250 de lire sterline, şi li s-a interzis la numai puţin de 18 fotbalişti să mai joace pentru City. Manchester United a speculat rapid situaţia, aducându-i pe Billy Meredith („Magicianul galez”) şi Sandy Turnbull, printre alţii. Jucătorii nou veniţi n-au primit drept de joc până în ziua de Anul Nou 1907, aşa că au contribuit în sezonul 1907-08 la câştigarea titlului. În acel sezon Manchester United a început bine campionatul, câştigând cu 2-1 în faţa celor de la Sheffield United, prima victorie dintr-o serie de zece consecutive. În ciuda unui sfârşit de sezon mai puţin fast, United şi-a menţinut poziţia din clasament, terminând sezonul cu nouă puncte în faţa echipei de pe locul 2, Aston Villa.
Sezonul următor a început bine pentru Manchester, care a câştigat primul Charity Shield,[13] din istorie, şi s-a terminat tot bine, cu câştigarea primului trofeu de Cupă FA din istoria clubului, punând bazele actualului record de trofee de Cupă FA. Precum în campania precedentă, Turnbull şi Meredith au fost instrumentali în jocul echipei, Turnbull de altfel marcând de altfel golul victoriei în finala Cupei FA. Clubul a trebuit să aştepte doi ani până să atingă noi performanţe, câştigând al doilea titlu din istorie în sezonul 1910-1911. Între timp, echipa se mutase pe stadionul Old Trafford. Primul meci disputat acolo datează din 19 februarie 1910, în compania lui Liverpool, o înfrângere surprinzătoare cu 3-4, după ce United a condus cu 3-0. În sezonul 1911-12 echipa nu a câştigat nimic, iar antrenorul Mangnall s-a mutat la Manchester City după zece ani la United, acesta fiind şi începutul unei perioade de 41 de ani fără titlu câştigat pentru United, cea mai lungă de până acum.
În următorii zece ani clubul a intrat treptat în declin, fiind chiar retrogradat în divizia secundă în 1922. Au promovat din nou în 1925, dar s-au zbătut undeva la mijlocul clasamentului, până la retrogradarea din 1931. În cei opt ani de dinainte de cel de-al doilea război mondial, clubul nu s-a bucurat de constanţă, ajungând pe locul 20 în a doua divizie în 1934, cea mai proastă clasare din istoria clubului. Au promovat şi au fost din nou retrogradaţi pentru ultima dată, înainte să promoveze în penultimul sezon de dinainte de cel de-al doilea război mondial. Şi-au asigurat participarea în prima divizie după terminarea războiului, ocupând locul 14 în sezonul 1938-1939.
[modifică] Anii Busby (1945-1969)
În 1945 Matt Busby a devenit noul antrenor al lui Manchester United. A pus atunci nişte condiţii nemaiauzite, cerând să alcătuiască el echipa, să aleagă jucătorii pe care doreşte să fie semnaţi de club, precum şi să conducă sesiunile de antrenament. Refuzase postul de antrenor oferit de Liverpool F.C., deoarece conducătorii de acolo considerau că toate îndatoririle de mai sus reveneau directorilor. Primul nume nou adus de Busby nu a fost un jucător, ci un antrenor secund, fostul fotbalist Jimmy Murphy. Riscul pe care şi-l asumase Manchester a meritat, deoarece echipa a terminat pe locul 2 în ligă în 1947, 1948 şi 1949, şi a câştigat Cupa FA în 1948, parţial mulţumită unui „trio” local format din Stan Pearson, Jack Rowley şi Charlie Mitten (Rowley şi Pearson au marcat în finala din 1948, precum şi mijlocaşul Allenby Chilton.)
Charlie Mitten plecase în Columbia în căutarea unui salariu mai bun, dar restul echipei lui United a reuşit să câştige titlul în 1952. Busby însă ştia că echipele de fotbal au nevoie de mai mult decât experienţă, aşa că promova tineri de câte ori avea ocazia. La început, jucători tineri precum Roger Byrne, Bill Foulkes, Mark Jones sau Dennis Viollet, au avut nevoie de timp pentru a se integra în echipă, care a terminat doar pe locul 8 în 1953, dar în 1956 Manchester United a câştigat din nou titlul de campioană, cu o vârstă medie a echipei de 22 de ani, marcând în total 103 goluri. Strategia de promovare a tinerilor a devenit o constantă a perioadelor de mari succese ale clubului (mijlocul anilor '1950, a doua jumătate a anilor '1960, anii '1990). Gaşca de tineri ai lui Busby a primit porecla Busby Babes, cireaşa de pe tort fiind aripa Duncan Edwards. Băiatul din Dudley, West Midlands, şi-a făcut debutul la Manchester pe când avea doar 16 ani, în 1953. S-a spus despre Edwards că poate juca oriunde în teren, şi mulţi dintre cei care l-au văzut jucând l-au considerat cel mai mare jucător din istorie. În sezonul următor, 1956-57, United a câştigat din nou campionatul şi a ajuns în finala Cupei FA, unde a pierdut în faţa celor de la Aston Villa. A devenit de asemenea prima echipă din Anglia care a participat în Cupa Campionilor Europeni, după ce Asociaţia de Fotbal îi interzise lui Chelsea F.C. acelaşi lucru cu un an în urmă. Manchester a ajuns în semifinala competiţiei, unde a fost eliminată de Real Madrid. În drumul lor spre semifinale, United a câştigat un meci la o diferenţă de scor care este considerată recordul ei în toate competiţiile, un 10-0 în faţa belgienilor de la Anderlecht pe Maine Road.
S-a întâmplat o tragedie în sezonul următor, când avionul care transporta echipa acasă după un meci de cupă europeană, s-a prăbuşit în timp ce încerca să decoleze după o pauză de realimentare în München. În urma dezastrului aerian de la München, din 6 februarie 1958, au murit opt fotbalişti : Geoff Bent, Roger Byrne, Eddie Colman, Duncan Edwards, Mark Jones, David Pegg, Tommy Taylor şi Liam "Billy" Whelan, precum şi alţi 15 pasageri, printre care angajaţii lui United Walter Crickmer, Bert Whalley şi Tom Curry.[14]
Au avut loc două încercări nereuşite de decolare înainte de a treia fatală, care a fost cauzată de o acumulare de noroi la capătul pistei, care a încetinit avionul până la o viteză insuficientă pentru decolare. Avionul a derapat de pe pista sa de decolare, trecând printr-un gard şi lovindu-se de o casă neocupată. Portarul lui Manchester, Harry Gregg, a rămas conştient după coliziune, şi, cu riscul ca avionul să explodeze din secundă în secundă, i-a prins pe Bobby Charlton (care debutase pentru Manchester cu 18 luni înainte) şi pe Dennis Viollet de talie şi i-a târât până într-o zonă unde nu mai era pericol. Şapte jucători ai lui United au murit pe loc, în timp ce Duncan Edwards a murit două săptămâni mai târziu la spital. Extrema dreaptă Johnny Berry a supravieţuit de asemenea accidentului, dar rănile provocate i-au pus capăt carierei de fotbalist. Doctorii din München nu îşi făceau mari speranţe în ceea ce-l privea pe Matt Busby, căruia i s-a ţinut şi o slujbă, dar acesta şi-a revenit miraculos, şi a plecat din spital după două luni petrecute acolo.
Au existat zvonuri că echipa se va retrage din toate competiţiile, dar Jimmy Murphy i-a luat locul lui Busby în timpul în care acesta a fost în convalescenţă, iar United a jucat cu o echipă improvizată. În ciuda accidentului, au atins finala Cupei FA în 1958, pierzând cu Bolton Wanderers. La sfârşitul sezonului, UEFA i-a oferit Asociaţiei de Fotbal din Anglia posibilitatea de a-i înscrie atât pe Manchester United, cât şi pe campionii Wolverhampton Wanderers în sezonul 1958-59 al Cupei Campionilor Europeni, ca omagiu adus victimelor, dar FA a refuzat. United a pus serioase probleme lui Wolverhampton în sezonul următor, terminând pe un meritoriu loc 2.Busby a reconstruit echipa pe parcursul anilor '1960, aducând jucători precum Denis Law şi Pat Crerand, ocupându-se în acelaşi timp de noua generaţie de la echipa sa de tineret. Probabil cel mai faimos dintre acei tineri era un jucător născut în Belfast, pe nume George Best. Best era un atlet înnăscut, dar principala sa calitate era un control fin al balonului. Viteza sa îi permitea să treacă rapid prin orice breşă în defensiva adversă, indiferent cât de mică. Echipa a câştigat din nou Cupa FA în 1963, cu toate că terminase pe 19 în campionat. Acel trofeu pare să îi fi revigorat pe jucători, care au terminat pe locul 2 în 1964, şi pe locul 1 în 1965 şi 1967. Manchester United a câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1968, învingând Benfica lui Eusébio cu 4-1 în finală, devenind astfel prima echipă din Anglia care câştiga competiţia. Din acea echipă a lui United făceau parte trei jucători desemnaţi Fotbalistul European al Anului : Bobby Charlton, Denis Law şi George Best. Matt Busby a demisionat în 1969, fiind înlocuit de antrenorul echipei de rezerve, fost jucător la United, Wilf McGuinness Manchester United este sponsorizata de Aig si de Vodafone.United s-a străduit să găsească un înlocuitor pe măsura lui Busby, şi echipa a suferit sub conducerea lui Wilf McGuinness în sezonul 1969-70, terminând pe locul 8. În urma unui început slab de sezon 1970-71, McGuinness a fost retrimis la echipa de rezerve, şi Busby a fost convins să se întoarcă la echipă, dar numai pentru şase luni. Rezultatele s-au îmbunătăţit sub conducerea lui Busby, dar acesta a plecat definitiv de la echipă în vara lui 1971. Între timp, United pierduse jucători valoroşi precum Nobby Stiles sau Pat Crerand.
În ciuda unei încercări de a-l semna pe antrenorul care câştigase CCE cu Celtic, Jock Stein, cu care de altfel United a avut un contract verbal, înlocuitorul lui Busby a fost până la urmă Frank O'Farrell. Cu toate acestea, precum McGuinness, O'Farrell a rămas doar 18 luni la echipă, diferenţa fiind că O'Farrell a încercat să aducă noi talente la echipă, precum Martin Buchan de la Aberdeen F.C. în schimbul a 125.000 de lire sterline. Tommy Docherty a fost numit antrenor la sfârşitul lui 1972. Docherty, sau the Doc („Doctorul”), a salvat-o pe United de la retrogradare în acel sezon, dar aceasta a venit în 1974, pe când Charlton, Best şi Law părăsiseră deja echipa. Denis Law s-a transferat la Manchester City în 1973, marcând un gol despre care s-a spus că a dus la retrogradarea lui United, aşa că a refuzat politicos să serbeze golul. Jucători precum Lou Macari, Stewart Houston sau Brian Greenhoff au fost aduşi pentru a-i înlocui pe cei trei granzi, dar nu au făcut faţă pe deplin aşteptărilor.
Echipa a promovat din chiar prima încercare, cu tânărul Steve Coppell, adus de la Tranmere Rovers, făcându-şi debutul către sfârşitul sezonului. United a ajuns în finala Cupei FA în 1976, dar a fost învinsă în finală de Southampton. A ajuns din nou în finală în 1977, de această dată învingând-o pe Liverpool cu 2-1. În ciuda acestui succes şi a popularităţii sale printre suporteri, Doherty a fost demis la scurt timp după finală, după ce s-a aflat că avusese o aventură cu soţia fizioterapeutului.
Dave Sexton l-a înlocuit pe Doherty ca antrenor în vara lui 1977, adoptând un stil de joc mai defensiv. Acest stil nu s-a bucurat de simpatie în cadrul suporterilor, care erau obişnuiţi cu jocul ofensiv al lui Busby şi Doherty. Transferurile importante din era Sexton i-au inclus pe Joe Jordan, Gordon McQueen, Gary Bailey şi Ray Wilkins, dar United nu a putut ieşi din mediocritatea jumătăţii clasamentului, terminând pe locul 2 o singură dată şi ajungând în finala Cupei FA într-o singură ocazie, în care a fost înfrântă de Arsenal. Din cauza acestei secete, Sexton a fost demis în 1981, chiar dacă învinsese în ultimele şapte partide.
A fost înlocuit de boemul Ron Atkinson, a cărui personalitate extrovertită se reflecta în stilul de antrenorat. A doborât în scurt timp recordul de transferuri aducându-l pe Bryan Robson de la vechiul său club, West Bromwich Albion F.C.. Robson avea să fie numit cel mai bun mijlocaş al lui United de la Duncan Edwards încoace. Echipa lui Atkinson cuprindea noi achiziţii precum Jesper Olsen, Paul McGrath sau Gordon Strachan, alături de tinerii Norman Whiteside şi Mark Hughes. United a câştigat Cupa FA de două ori în trei ani, în 1983 şi 1985, şi era considerată favorită la câştigarea sezonului 1985-86, după ce debutase cu o serie de zece victorii consecutive, având zece puncte avans faţă de rivali în octombrie. Echipa a avut însă o cădere de formă, şi a terminat sezonul pe locul patru. Forma slabă s-a prelungit până în sezonul următor, şi cu United apropiindu-se de zona retrogradării în noiembrie 1986, Atkinson a fost demis.Alex Ferguson a ajuns la Manchester United de la echipa scoţiană Aberdeen pentru a-l înlocui pe Ron Atkinson, şi a terminat primul sezon pe locul 11. În sezonul următor (1987-88), Manchester a terminat pe locul doi, Brian McClair devenind atunci primul jucător al lui United, de la George Best, care marca 20 de goluri într-un sezon.
Cu toate acestea, United a suferit în următoarele două sezoane, multe dintre achiziţiile lui Ferguson dezamăgind suporterii. Se spunea despre Alex Ferguson că era aproape de demitere la începutul lui 1990, dar un gol al lui Mark Robins i-a adus lui United victoria în a treia rundă a Cupei FA, în faţa celor de la Nottingham Forest. Asta a menţinut suspansul în acel sezon, şi United a câştigat până la urmă cupa, învingând-o pe Crystal Palace în rejucarea finalei.
Manchester United a câştigat Cupa Cupelor UEFA în 1990-91, învingând-o pe campioana de atunci a Spaniei, FC Barcelona, în finală, iar în sezonul următor a pierdut pe final titlul în faţa rivalilor de la Leeds United. Între timp, în 1991, clubul a fluctuat la Bursa din Londra cu o valoare în jur de 47 de milioane de lire sterline[15], finanţele sale devenind interesante pentru public.
Sosirea francezului Eric Cantona în noiembrie 1992 a însemnat sclipirea de care avea nevoie United, şi bazându-se pe experimentaţii Gary Pallister, Denis Irwin şi Paul Ince, precum şi pe tinere vedete precum Ryan Giggs, echipa a câştigat campionatul 1992-93, pentru prima dată din 1967. În sezonul următor au realizat pentru prima dată „dubla” (Premier League-Cupa FA), ajutaţi de aducerea tânărului şi ambiţiosului mijlocaş irlandez Roy Keane de la Nottingham Forest, care avea să ajungă căpitanul echipei. Tot în acelaşi an, cu toate acestea, clubul a ajuns în doliu, în urma morţii legendarului antrenor şi preşedinte de club Matt Busby, care a murit pe 20 ianuarie 1994.
În 1994-95, Cantona a primit o suspendare de opt luni, după ce a sărit în mulţime pentru a-l agresa pe suporterul lui Crystal Palace Matthe Simmons, care îi adusese injurii rasiale în timp ce Cantona se îndrepta spre ieşirea din stadion. Terminând la egalitate ultimul meci din campionat, şi pierzând finala Cupei FA cu Everton F.C., Manchester United a terminat sezonul pe locul 2 atât în cupă, cât şi în campionat. Ferguson a indignat pe atunci suporterii, vânzând jucători importanţi şi înlocuindu-i cu fotbalişti de la echipa de tineret, precum David Beckham, Gary Neville, Phil Neville sau Paul Scholes. Jucătorii noi, care în curând aveau să fie convocaţi la naţionala Angliei, s-au comportat foarte bine, şi United a câştigat din nou dubla în 1995-96. A fost pentru prima dată în istoria fotbalului din Anglia când o echipă a câştigat de două ori dubla - performanţă numită în Albion "Double Double".[16]
Au câştigat din nou campionatul în 1996-97, iar Cantona şi-a anunţat retragerea din fotbal, deşi avea doar 30 de ani. Manchester United a început bine sezonul următor (1997-98), dar l-a terminat pe locul 2, în spatele lui Arsenal, care a realizat la rândul ei o dublă atunci.
[modifică] Tripla (1998-1999)
Sezonul lui Manchester United din 1998-99 a fost cel mai de succes din istoria echipelor de fotbal din Anglia. United a devenit prima echipă engleză care a câştigat „Tripla” Premier League-Cupa FA-Liga Campionilor[17]. După un sezon de Premier League foarte tensionat, Manchester United a câştigat titlul în ultima etapă, învingând-o pe Tottenham Hotspur cu 2-1, în timp ce Arsenal a bătut-o pe Aston Villa cu 1-0[18]. Câştigarea campionatul a reprezentat primul pas spre câştigarea Triplei, considerat de Sir Alex Ferguson şi cel mai dificil[18]. În finala Cupei FA United s-a înfruntat cu Newcastle United, pe care a învins-o cu 2-0 prin golurile lui Teddy Sheringham şi Paul Scholes.[19]. În ultimul meci al acelui sezon, finala UEFA Champions League 1999, au învins-o pe Bayern München cu 2-1, reuşind una din cele mai spectaculoase reveniri din istoria fotbalului, cu două goluri marcate în prelungiri de Sheringham şi Ole Gunnar Solskjaer[17]. Ferguson a fost numit cavaler în recunoaşterea performanţelor sale sportive.[20] Pentru a încheia acel an deosebit, United a câştigat şi Cupa Intercontinentală, învingând la Tokyo cu 1-0 pe Palmeiras[21].United a câştigat din nou sezonul în 2000 şi 2001, dar în presă a fost criticată fiindcă n-a mai câştigat Liga Campionilor. În 2000, Manchester United a devenit unul din cei 14 membri fondatori ai G-14, grupul echipelor europene de top[22]. Ferguson a adoptat tactici mai defensive, pentru ca United să fie mai greu de învins în Europa, dar ele nu au dat roade, şi United a terminat pe locul 3 în campionat în 2002. În sezonul 2002-03 au redevenit campioni, şi au început bine şi următorul sezon, dar au suferit o cădere de formă în urma suspendării de opt luni primite de fundaşul Rio Ferdinand. Au câştigat totuşi Cupa FA în 2004, eliminând-o pe Arsenal şi învingând-o în finală pe Millwall F.C..
Sezonul 2004-05 a fost caracterizat de o eficacitate scăzută, în special datorită accidentării atacantului olandez Ruud van Nistelrooy, astfel încât United a terminat pe 3 în campionat, necâştigând nici un trofeu. De această dată, Arsenal a învins-o pe United în finala Cupei FA, la penaltyuri, după ce scorul rămăsese 0-0 în 120 de minute. În afara gazonului, vestea cea mai importantă era posibilitatea preluării clubului, şi spre sfârşitul sezonului omul de afaceri din Tampa, Florida, Malcolm Glazer, şi-a îndreptat privirile către club.
United a început prost sezonul 2005-06, căpitanul Roy Keane transferându-se la Celtic Glasgow, după ce şi-a criticat în mod public o parte dintre colegi, şi echipa nu s-a calificat în faza eliminatorie a Ligii Campionilor pentru prima dată în mai bine de o decadă, după o înfrângere cu SL Benfica. Sezonul a fost caracterizat şi de ghinionul accidentărilor unor jucători importanţi precum Gabriel Heinze, Alan Smith, Ryan Giggs şi Paul Scholes. Totuşi, Manchester United a câştigat un trofeu în acel an, învingând-o pe Wigan Athletic cu 4-0 în finala Cupei Ligii, evitând întreruperea seriei de 17 ani cu cel puţin un trofeu câştigat. În ultima etapă a campionatului, United şi-a asigurat locul 2 şi calificarea directă în Liga Campionilor, câştigând meciul cu Charlton Athletic. La sfârşitul acestui sezon, un jucător cheie al lui United în ultimii ani, atacantul Ruud van Nistelrooy, s-a transferat la Real Madrid, după o dispută cu Alex Ferguson.[23]
În sezonul 2006-07 United a revenit la fotbalul ofensiv care i-a adus succesele din finalul anilor '1990, marcând cu aproape 20 de goluri mai mult decât echipa de pe locul 2, Chelsea. În ianuarie 2007, United l-a adus pe Henrik Larsson într-un împrumut pe două luni de la echipa suedeză Helsingborgs, şi atacantul a jucat un rol important în calificarea lui Manchester United în semifinalele Ligii Campionilor[24], care dădea speranţe suporterilor pentru reuşirea unei noi Triple; cu toate acestea, în semifinale United a pierdut cu 3-5 la general în faţa lui AC Milan.[25]
Pentru a aniversa 50 de ani de la intrarea lui Manchester United în competiţiile europene, precum şi 50 de ani de la Tratatul de la Roma, United a jucat împotriva 11-lui European al lui Marcello Lippi, pe 13 martie 2007 pe Old Trafford. United a câştigat atunci cu 4-3, cu două goluri marcate de Wayne Rooney, şi câte unul de Wes Brown şi Cristiano Ronaldo.[26]
La patru ani de la ultimul titlu, United a câştigat din nou Premier League pe 6 mai 2007, după ce Chelsea a remizat în deplasare cu Arsenal, rămânând la şapte puncte distanţă de liderul United, care o învinsese pe rivala City cu 1-0, cu două etape înainte de final. A fost al nouălea titlu de Premier League câştigat de United în cei cincisprezece ani de existenţă a competiţiei în actualul format. Manchester United a fost aproape de o dublă, dar a pierdut finala Cupei FA în prelungiri cu Chelsea, prima finală de Cupă FA de pe noul Wembley, după ce vechiul stadion fusese demolat cu şapte ani înainte.
Sezonul 2007-2008 a fost unul extraordinar pentru echipa lui Ferguson, Manchester câştigând atât campionatul, cât şi Champions League, după o finală jucată cu Chelsea, la Moscova şi decisă la penalty-uri după un 1-1 în cele 120 de minute de joc. (Au marcat Cristiano Ronaldo pentru Manchester şi Frank Lampard pentru Chelsea) Manchester United are o nouă stea, pe Cristiano Ronaldo. Jucătorul portughez a câştigat în acest sezon toate premiile individuale puse la bătaie: Balonul de Aur(învingându-i pe Lionel Messi-Barcelona şi Fernando Torres-Liverpool), Premiul pentru jucătorului anului 2008 acordat de FIFA şi Gheata de Aur a Europei cu 42 de goluri marcate pentru United în toate competiţiile, fiind primul jucător care câştigă acest premiu din altă postură decât cea de atacant.
Manchester United
Clubul a fost fondat cu numele Newton Heath L&YR F.C. în 1878, ca echipa de muncitori de la depozitul Lancashire and Yorkshire Railway din Newton Heath. Culorile echipei erau rosu si alb dar le-au schimbat in verde-auriu dupa mai multe insuccese, pentru noroc. Au jucat pe un teren improvizat din North Road, aproape de situl viitoarei staţii de tren Manchester Piccadilly, timp de 15 ani, înainte să se mute pe stadionul Bank Street din oraşul apropiat Clayton, în 1893. Clubul intrase în liga de fotbal cu un an înainte, începând să rupă legăturile cu depozitul de cale ferată, devenind până la urmă companie independentă, numind un secretar al clubului şi renunţând la partea cu L&YR din nume, pentru a deveni Newton Heath F.C.. La scurt timp după, în 1902, clubul s-a aflat aproape de faliment, cu datorii de peste 2.500 de lire sterline. Terenul lor din Bank Street a fost chiar închis prin ordin judecătoresc.[10]
Chiar înainte de a fi desfiinţat cu totul, clubul a beneficiat de investiţiile importante ale lui John Henry Davies, managing director la Manchester Breweries. Legenda spune că Harry Stafford, căpitanul echipei, îşi prezenta câinele St.Bernard premiat, într-o încercare de strângere de fonduri pentru club, când Davies l-a întrerupt fiindcă voia să îi cumpere câinele. Stafford nu a acceptat, dar a putut să-l convingă pe Davies să investească la club şi să devină preşedintele lui[11]. S-a decis că era necesară schimbarea numelui pentru a reflecta începutul unui drum nou pentru club. Manchester Central şi Manchester Celtic au fost printre numele propuse, înainte ca Louis Rocca, un tânăr imigrant din Italia, să spună „Domnilor, de ce să nu ne numim Manchester United ?”[12] Numele a prins, şi Manchester United a luat fiinţă oficial pe 26 aprilie 1902. Davies a considerat că e cazul să fie schimbate şi culorile clubului, renunţându-se la verde-auriu şi adoptându-se culorile alb şi roşu.
Ernest Mangnall a fost numit secretarul clubului, după ce James West a demis din funcţia de antrenor pe 28 septembrie 1902. Lui Mangnall i s-a cerut să promoveze clubul în prima divizie, şi a fost foarte aproape să reuşească din prima încercare, terminând pe 5 în a doua divizie. Mangnall a decis că era necesar să se aducă jucători noi la echipă, şi a optat pentru nume ca Harry Moger pe postul de portar, Dick Duckworth în linia de mijloc şi John Picken în atac. Dar a fost un alt mijlocaş, Charlie Roberts, cel care avea să producă cel mai mare impact. A costat clubul 750 de lire sterline, pe atunci un record, fiind adus de la Grimsby Town F.C. în aprilie 1904, şi a ajutat echipa să termine pe locul 3 în sezonul 1903-1904, la doar un punct de al doilea loc care aducea promovarea.
Nu a durat mult până când clubul a obţinut promovarea în prima divizie, pentru prima dată cu noul nume, terminând pe locul 2 în a doua divizie în sezonul 1905-06. A urmat un sezon de consolidare, echipa terminând pe locul 8, înainte să câştige primul său titlu de campioană în 1908. Între timp, Manchester City era supusă unor investigaţii privind acordarea de salarii peste limita impusă de regulamentul FA jucătorilor săi. A primit atunci o amendă de 250 de lire sterline, şi li s-a interzis la numai puţin de 18 fotbalişti să mai joace pentru City. Manchester United a speculat rapid situaţia, aducându-i pe Billy Meredith („Magicianul galez”) şi Sandy Turnbull, printre alţii. Jucătorii nou veniţi n-au primit drept de joc până în ziua de Anul Nou 1907, aşa că au contribuit în sezonul 1907-08 la câştigarea titlului. În acel sezon Manchester United a început bine campionatul, câştigând cu 2-1 în faţa celor de la Sheffield United, prima victorie dintr-o serie de zece consecutive. În ciuda unui sfârşit de sezon mai puţin fast, United şi-a menţinut poziţia din clasament, terminând sezonul cu nouă puncte în faţa echipei de pe locul 2, Aston Villa.
Sezonul următor a început bine pentru Manchester, care a câştigat primul Charity Shield,[13] din istorie, şi s-a terminat tot bine, cu câştigarea primului trofeu de Cupă FA din istoria clubului, punând bazele actualului record de trofee de Cupă FA. Precum în campania precedentă, Turnbull şi Meredith au fost instrumentali în jocul echipei, Turnbull de altfel marcând de altfel golul victoriei în finala Cupei FA. Clubul a trebuit să aştepte doi ani până să atingă noi performanţe, câştigând al doilea titlu din istorie în sezonul 1910-1911. Între timp, echipa se mutase pe stadionul Old Trafford. Primul meci disputat acolo datează din 19 februarie 1910, în compania lui Liverpool, o înfrângere surprinzătoare cu 3-4, după ce United a condus cu 3-0. În sezonul 1911-12 echipa nu a câştigat nimic, iar antrenorul Mangnall s-a mutat la Manchester City după zece ani la United, acesta fiind şi începutul unei perioade de 41 de ani fără titlu câştigat pentru United, cea mai lungă de până acum.
În următorii zece ani clubul a intrat treptat în declin, fiind chiar retrogradat în divizia secundă în 1922. Au promovat din nou în 1925, dar s-au zbătut undeva la mijlocul clasamentului, până la retrogradarea din 1931. În cei opt ani de dinainte de cel de-al doilea război mondial, clubul nu s-a bucurat de constanţă, ajungând pe locul 20 în a doua divizie în 1934, cea mai proastă clasare din istoria clubului. Au promovat şi au fost din nou retrogradaţi pentru ultima dată, înainte să promoveze în penultimul sezon de dinainte de cel de-al doilea război mondial. Şi-au asigurat participarea în prima divizie după terminarea războiului, ocupând locul 14 în sezonul 1938-1939.
[modifică] Anii Busby (1945-1969)
În 1945 Matt Busby a devenit noul antrenor al lui Manchester United. A pus atunci nişte condiţii nemaiauzite, cerând să alcătuiască el echipa, să aleagă jucătorii pe care doreşte să fie semnaţi de club, precum şi să conducă sesiunile de antrenament. Refuzase postul de antrenor oferit de Liverpool F.C., deoarece conducătorii de acolo considerau că toate îndatoririle de mai sus reveneau directorilor. Primul nume nou adus de Busby nu a fost un jucător, ci un antrenor secund, fostul fotbalist Jimmy Murphy. Riscul pe care şi-l asumase Manchester a meritat, deoarece echipa a terminat pe locul 2 în ligă în 1947, 1948 şi 1949, şi a câştigat Cupa FA în 1948, parţial mulţumită unui „trio” local format din Stan Pearson, Jack Rowley şi Charlie Mitten (Rowley şi Pearson au marcat în finala din 1948, precum şi mijlocaşul Allenby Chilton.)
Charlie Mitten plecase în Columbia în căutarea unui salariu mai bun, dar restul echipei lui United a reuşit să câştige titlul în 1952. Busby însă ştia că echipele de fotbal au nevoie de mai mult decât experienţă, aşa că promova tineri de câte ori avea ocazia. La început, jucători tineri precum Roger Byrne, Bill Foulkes, Mark Jones sau Dennis Viollet, au avut nevoie de timp pentru a se integra în echipă, care a terminat doar pe locul 8 în 1953, dar în 1956 Manchester United a câştigat din nou titlul de campioană, cu o vârstă medie a echipei de 22 de ani, marcând în total 103 goluri. Strategia de promovare a tinerilor a devenit o constantă a perioadelor de mari succese ale clubului (mijlocul anilor '1950, a doua jumătate a anilor '1960, anii '1990). Gaşca de tineri ai lui Busby a primit porecla Busby Babes, cireaşa de pe tort fiind aripa Duncan Edwards. Băiatul din Dudley, West Midlands, şi-a făcut debutul la Manchester pe când avea doar 16 ani, în 1953. S-a spus despre Edwards că poate juca oriunde în teren, şi mulţi dintre cei care l-au văzut jucând l-au considerat cel mai mare jucător din istorie. În sezonul următor, 1956-57, United a câştigat din nou campionatul şi a ajuns în finala Cupei FA, unde a pierdut în faţa celor de la Aston Villa. A devenit de asemenea prima echipă din Anglia care a participat în Cupa Campionilor Europeni, după ce Asociaţia de Fotbal îi interzise lui Chelsea F.C. acelaşi lucru cu un an în urmă. Manchester a ajuns în semifinala competiţiei, unde a fost eliminată de Real Madrid. În drumul lor spre semifinale, United a câştigat un meci la o diferenţă de scor care este considerată recordul ei în toate competiţiile, un 10-0 în faţa belgienilor de la Anderlecht pe Maine Road.
S-a întâmplat o tragedie în sezonul următor, când avionul care transporta echipa acasă după un meci de cupă europeană, s-a prăbuşit în timp ce încerca să decoleze după o pauză de realimentare în München. În urma dezastrului aerian de la München, din 6 februarie 1958, au murit opt fotbalişti : Geoff Bent, Roger Byrne, Eddie Colman, Duncan Edwards, Mark Jones, David Pegg, Tommy Taylor şi Liam "Billy" Whelan, precum şi alţi 15 pasageri, printre care angajaţii lui United Walter Crickmer, Bert Whalley şi Tom Curry.[14]
Au avut loc două încercări nereuşite de decolare înainte de a treia fatală, care a fost cauzată de o acumulare de noroi la capătul pistei, care a încetinit avionul până la o viteză insuficientă pentru decolare. Avionul a derapat de pe pista sa de decolare, trecând printr-un gard şi lovindu-se de o casă neocupată. Portarul lui Manchester, Harry Gregg, a rămas conştient după coliziune, şi, cu riscul ca avionul să explodeze din secundă în secundă, i-a prins pe Bobby Charlton (care debutase pentru Manchester cu 18 luni înainte) şi pe Dennis Viollet de talie şi i-a târât până într-o zonă unde nu mai era pericol. Şapte jucători ai lui United au murit pe loc, în timp ce Duncan Edwards a murit două săptămâni mai târziu la spital. Extrema dreaptă Johnny Berry a supravieţuit de asemenea accidentului, dar rănile provocate i-au pus capăt carierei de fotbalist. Doctorii din München nu îşi făceau mari speranţe în ceea ce-l privea pe Matt Busby, căruia i s-a ţinut şi o slujbă, dar acesta şi-a revenit miraculos, şi a plecat din spital după două luni petrecute acolo.
Au existat zvonuri că echipa se va retrage din toate competiţiile, dar Jimmy Murphy i-a luat locul lui Busby în timpul în care acesta a fost în convalescenţă, iar United a jucat cu o echipă improvizată. În ciuda accidentului, au atins finala Cupei FA în 1958, pierzând cu Bolton Wanderers. La sfârşitul sezonului, UEFA i-a oferit Asociaţiei de Fotbal din Anglia posibilitatea de a-i înscrie atât pe Manchester United, cât şi pe campionii Wolverhampton Wanderers în sezonul 1958-59 al Cupei Campionilor Europeni, ca omagiu adus victimelor, dar FA a refuzat. United a pus serioase probleme lui Wolverhampton în sezonul următor, terminând pe un meritoriu loc 2.Busby a reconstruit echipa pe parcursul anilor '1960, aducând jucători precum Denis Law şi Pat Crerand, ocupându-se în acelaşi timp de noua generaţie de la echipa sa de tineret. Probabil cel mai faimos dintre acei tineri era un jucător născut în Belfast, pe nume George Best. Best era un atlet înnăscut, dar principala sa calitate era un control fin al balonului. Viteza sa îi permitea să treacă rapid prin orice breşă în defensiva adversă, indiferent cât de mică. Echipa a câştigat din nou Cupa FA în 1963, cu toate că terminase pe 19 în campionat. Acel trofeu pare să îi fi revigorat pe jucători, care au terminat pe locul 2 în 1964, şi pe locul 1 în 1965 şi 1967. Manchester United a câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1968, învingând Benfica lui Eusébio cu 4-1 în finală, devenind astfel prima echipă din Anglia care câştiga competiţia. Din acea echipă a lui United făceau parte trei jucători desemnaţi Fotbalistul European al Anului : Bobby Charlton, Denis Law şi George Best. Matt Busby a demisionat în 1969, fiind înlocuit de antrenorul echipei de rezerve, fost jucător la United, Wilf McGuinness Manchester United este sponsorizata de Aig si de Vodafone.United s-a străduit să găsească un înlocuitor pe măsura lui Busby, şi echipa a suferit sub conducerea lui Wilf McGuinness în sezonul 1969-70, terminând pe locul 8. În urma unui început slab de sezon 1970-71, McGuinness a fost retrimis la echipa de rezerve, şi Busby a fost convins să se întoarcă la echipă, dar numai pentru şase luni. Rezultatele s-au îmbunătăţit sub conducerea lui Busby, dar acesta a plecat definitiv de la echipă în vara lui 1971. Între timp, United pierduse jucători valoroşi precum Nobby Stiles sau Pat Crerand.
În ciuda unei încercări de a-l semna pe antrenorul care câştigase CCE cu Celtic, Jock Stein, cu care de altfel United a avut un contract verbal, înlocuitorul lui Busby a fost până la urmă Frank O'Farrell. Cu toate acestea, precum McGuinness, O'Farrell a rămas doar 18 luni la echipă, diferenţa fiind că O'Farrell a încercat să aducă noi talente la echipă, precum Martin Buchan de la Aberdeen F.C. în schimbul a 125.000 de lire sterline. Tommy Docherty a fost numit antrenor la sfârşitul lui 1972. Docherty, sau the Doc („Doctorul”), a salvat-o pe United de la retrogradare în acel sezon, dar aceasta a venit în 1974, pe când Charlton, Best şi Law părăsiseră deja echipa. Denis Law s-a transferat la Manchester City în 1973, marcând un gol despre care s-a spus că a dus la retrogradarea lui United, aşa că a refuzat politicos să serbeze golul. Jucători precum Lou Macari, Stewart Houston sau Brian Greenhoff au fost aduşi pentru a-i înlocui pe cei trei granzi, dar nu au făcut faţă pe deplin aşteptărilor.
Echipa a promovat din chiar prima încercare, cu tânărul Steve Coppell, adus de la Tranmere Rovers, făcându-şi debutul către sfârşitul sezonului. United a ajuns în finala Cupei FA în 1976, dar a fost învinsă în finală de Southampton. A ajuns din nou în finală în 1977, de această dată învingând-o pe Liverpool cu 2-1. În ciuda acestui succes şi a popularităţii sale printre suporteri, Doherty a fost demis la scurt timp după finală, după ce s-a aflat că avusese o aventură cu soţia fizioterapeutului.
Dave Sexton l-a înlocuit pe Doherty ca antrenor în vara lui 1977, adoptând un stil de joc mai defensiv. Acest stil nu s-a bucurat de simpatie în cadrul suporterilor, care erau obişnuiţi cu jocul ofensiv al lui Busby şi Doherty. Transferurile importante din era Sexton i-au inclus pe Joe Jordan, Gordon McQueen, Gary Bailey şi Ray Wilkins, dar United nu a putut ieşi din mediocritatea jumătăţii clasamentului, terminând pe locul 2 o singură dată şi ajungând în finala Cupei FA într-o singură ocazie, în care a fost înfrântă de Arsenal. Din cauza acestei secete, Sexton a fost demis în 1981, chiar dacă învinsese în ultimele şapte partide.
A fost înlocuit de boemul Ron Atkinson, a cărui personalitate extrovertită se reflecta în stilul de antrenorat. A doborât în scurt timp recordul de transferuri aducându-l pe Bryan Robson de la vechiul său club, West Bromwich Albion F.C.. Robson avea să fie numit cel mai bun mijlocaş al lui United de la Duncan Edwards încoace. Echipa lui Atkinson cuprindea noi achiziţii precum Jesper Olsen, Paul McGrath sau Gordon Strachan, alături de tinerii Norman Whiteside şi Mark Hughes. United a câştigat Cupa FA de două ori în trei ani, în 1983 şi 1985, şi era considerată favorită la câştigarea sezonului 1985-86, după ce debutase cu o serie de zece victorii consecutive, având zece puncte avans faţă de rivali în octombrie. Echipa a avut însă o cădere de formă, şi a terminat sezonul pe locul patru. Forma slabă s-a prelungit până în sezonul următor, şi cu United apropiindu-se de zona retrogradării în noiembrie 1986, Atkinson a fost demis.Alex Ferguson a ajuns la Manchester United de la echipa scoţiană Aberdeen pentru a-l înlocui pe Ron Atkinson, şi a terminat primul sezon pe locul 11. În sezonul următor (1987-88), Manchester a terminat pe locul doi, Brian McClair devenind atunci primul jucător al lui United, de la George Best, care marca 20 de goluri într-un sezon.
Cu toate acestea, United a suferit în următoarele două sezoane, multe dintre achiziţiile lui Ferguson dezamăgind suporterii. Se spunea despre Alex Ferguson că era aproape de demitere la începutul lui 1990, dar un gol al lui Mark Robins i-a adus lui United victoria în a treia rundă a Cupei FA, în faţa celor de la Nottingham Forest. Asta a menţinut suspansul în acel sezon, şi United a câştigat până la urmă cupa, învingând-o pe Crystal Palace în rejucarea finalei.
Manchester United a câştigat Cupa Cupelor UEFA în 1990-91, învingând-o pe campioana de atunci a Spaniei, FC Barcelona, în finală, iar în sezonul următor a pierdut pe final titlul în faţa rivalilor de la Leeds United. Între timp, în 1991, clubul a fluctuat la Bursa din Londra cu o valoare în jur de 47 de milioane de lire sterline[15], finanţele sale devenind interesante pentru public.
Sosirea francezului Eric Cantona în noiembrie 1992 a însemnat sclipirea de care avea nevoie United, şi bazându-se pe experimentaţii Gary Pallister, Denis Irwin şi Paul Ince, precum şi pe tinere vedete precum Ryan Giggs, echipa a câştigat campionatul 1992-93, pentru prima dată din 1967. În sezonul următor au realizat pentru prima dată „dubla” (Premier League-Cupa FA), ajutaţi de aducerea tânărului şi ambiţiosului mijlocaş irlandez Roy Keane de la Nottingham Forest, care avea să ajungă căpitanul echipei. Tot în acelaşi an, cu toate acestea, clubul a ajuns în doliu, în urma morţii legendarului antrenor şi preşedinte de club Matt Busby, care a murit pe 20 ianuarie 1994.
În 1994-95, Cantona a primit o suspendare de opt luni, după ce a sărit în mulţime pentru a-l agresa pe suporterul lui Crystal Palace Matthe Simmons, care îi adusese injurii rasiale în timp ce Cantona se îndrepta spre ieşirea din stadion. Terminând la egalitate ultimul meci din campionat, şi pierzând finala Cupei FA cu Everton F.C., Manchester United a terminat sezonul pe locul 2 atât în cupă, cât şi în campionat. Ferguson a indignat pe atunci suporterii, vânzând jucători importanţi şi înlocuindu-i cu fotbalişti de la echipa de tineret, precum David Beckham, Gary Neville, Phil Neville sau Paul Scholes. Jucătorii noi, care în curând aveau să fie convocaţi la naţionala Angliei, s-au comportat foarte bine, şi United a câştigat din nou dubla în 1995-96. A fost pentru prima dată în istoria fotbalului din Anglia când o echipă a câştigat de două ori dubla - performanţă numită în Albion "Double Double".[16]
Au câştigat din nou campionatul în 1996-97, iar Cantona şi-a anunţat retragerea din fotbal, deşi avea doar 30 de ani. Manchester United a început bine sezonul următor (1997-98), dar l-a terminat pe locul 2, în spatele lui Arsenal, care a realizat la rândul ei o dublă atunci.
[modifică] Tripla (1998-1999)
Sezonul lui Manchester United din 1998-99 a fost cel mai de succes din istoria echipelor de fotbal din Anglia. United a devenit prima echipă engleză care a câştigat „Tripla” Premier League-Cupa FA-Liga Campionilor[17]. După un sezon de Premier League foarte tensionat, Manchester United a câştigat titlul în ultima etapă, învingând-o pe Tottenham Hotspur cu 2-1, în timp ce Arsenal a bătut-o pe Aston Villa cu 1-0[18]. Câştigarea campionatul a reprezentat primul pas spre câştigarea Triplei, considerat de Sir Alex Ferguson şi cel mai dificil[18]. În finala Cupei FA United s-a înfruntat cu Newcastle United, pe care a învins-o cu 2-0 prin golurile lui Teddy Sheringham şi Paul Scholes.[19]. În ultimul meci al acelui sezon, finala UEFA Champions League 1999, au învins-o pe Bayern München cu 2-1, reuşind una din cele mai spectaculoase reveniri din istoria fotbalului, cu două goluri marcate în prelungiri de Sheringham şi Ole Gunnar Solskjaer[17]. Ferguson a fost numit cavaler în recunoaşterea performanţelor sale sportive.[20] Pentru a încheia acel an deosebit, United a câştigat şi Cupa Intercontinentală, învingând la Tokyo cu 1-0 pe Palmeiras[21].United a câştigat din nou sezonul în 2000 şi 2001, dar în presă a fost criticată fiindcă n-a mai câştigat Liga Campionilor. În 2000, Manchester United a devenit unul din cei 14 membri fondatori ai G-14, grupul echipelor europene de top[22]. Ferguson a adoptat tactici mai defensive, pentru ca United să fie mai greu de învins în Europa, dar ele nu au dat roade, şi United a terminat pe locul 3 în campionat în 2002. În sezonul 2002-03 au redevenit campioni, şi au început bine şi următorul sezon, dar au suferit o cădere de formă în urma suspendării de opt luni primite de fundaşul Rio Ferdinand. Au câştigat totuşi Cupa FA în 2004, eliminând-o pe Arsenal şi învingând-o în finală pe Millwall F.C..
Sezonul 2004-05 a fost caracterizat de o eficacitate scăzută, în special datorită accidentării atacantului olandez Ruud van Nistelrooy, astfel încât United a terminat pe 3 în campionat, necâştigând nici un trofeu. De această dată, Arsenal a învins-o pe United în finala Cupei FA, la penaltyuri, după ce scorul rămăsese 0-0 în 120 de minute. În afara gazonului, vestea cea mai importantă era posibilitatea preluării clubului, şi spre sfârşitul sezonului omul de afaceri din Tampa, Florida, Malcolm Glazer, şi-a îndreptat privirile către club.
United a început prost sezonul 2005-06, căpitanul Roy Keane transferându-se la Celtic Glasgow, după ce şi-a criticat în mod public o parte dintre colegi, şi echipa nu s-a calificat în faza eliminatorie a Ligii Campionilor pentru prima dată în mai bine de o decadă, după o înfrângere cu SL Benfica. Sezonul a fost caracterizat şi de ghinionul accidentărilor unor jucători importanţi precum Gabriel Heinze, Alan Smith, Ryan Giggs şi Paul Scholes. Totuşi, Manchester United a câştigat un trofeu în acel an, învingând-o pe Wigan Athletic cu 4-0 în finala Cupei Ligii, evitând întreruperea seriei de 17 ani cu cel puţin un trofeu câştigat. În ultima etapă a campionatului, United şi-a asigurat locul 2 şi calificarea directă în Liga Campionilor, câştigând meciul cu Charlton Athletic. La sfârşitul acestui sezon, un jucător cheie al lui United în ultimii ani, atacantul Ruud van Nistelrooy, s-a transferat la Real Madrid, după o dispută cu Alex Ferguson.[23]
În sezonul 2006-07 United a revenit la fotbalul ofensiv care i-a adus succesele din finalul anilor '1990, marcând cu aproape 20 de goluri mai mult decât echipa de pe locul 2, Chelsea. În ianuarie 2007, United l-a adus pe Henrik Larsson într-un împrumut pe două luni de la echipa suedeză Helsingborgs, şi atacantul a jucat un rol important în calificarea lui Manchester United în semifinalele Ligii Campionilor[24], care dădea speranţe suporterilor pentru reuşirea unei noi Triple; cu toate acestea, în semifinale United a pierdut cu 3-5 la general în faţa lui AC Milan.[25]
Pentru a aniversa 50 de ani de la intrarea lui Manchester United în competiţiile europene, precum şi 50 de ani de la Tratatul de la Roma, United a jucat împotriva 11-lui European al lui Marcello Lippi, pe 13 martie 2007 pe Old Trafford. United a câştigat atunci cu 4-3, cu două goluri marcate de Wayne Rooney, şi câte unul de Wes Brown şi Cristiano Ronaldo.[26]
La patru ani de la ultimul titlu, United a câştigat din nou Premier League pe 6 mai 2007, după ce Chelsea a remizat în deplasare cu Arsenal, rămânând la şapte puncte distanţă de liderul United, care o învinsese pe rivala City cu 1-0, cu două etape înainte de final. A fost al nouălea titlu de Premier League câştigat de United în cei cincisprezece ani de existenţă a competiţiei în actualul format. Manchester United a fost aproape de o dublă, dar a pierdut finala Cupei FA în prelungiri cu Chelsea, prima finală de Cupă FA de pe noul Wembley, după ce vechiul stadion fusese demolat cu şapte ani înainte.
Sezonul 2007-2008 a fost unul extraordinar pentru echipa lui Ferguson, Manchester câştigând atât campionatul, cât şi Champions League, după o finală jucată cu Chelsea, la Moscova şi decisă la penalty-uri după un 1-1 în cele 120 de minute de joc. (Au marcat Cristiano Ronaldo pentru Manchester şi Frank Lampard pentru Chelsea) Manchester United are o nouă stea, pe Cristiano Ronaldo. Jucătorul portughez a câştigat în acest sezon toate premiile individuale puse la bătaie: Balonul de Aur(învingându-i pe Lionel Messi-Barcelona şi Fernando Torres-Liverpool), Premiul pentru jucătorului anului 2008 acordat de FIFA şi Gheata de Aur a Europei cu 42 de goluri marcate pentru United în toate competiţiile, fiind primul jucător care câştigă acest premiu din altă postură decât cea de atacant.
cr9_cosmin- Mesaje : 7
Puncte : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 20/05/2010
Supertare echipa pacat ca la dat pe cristiano ronaldo.
.blood- Admin
- Mesaje : 811
Puncte : 1209
Reputatie : 4
Data de inscriere : 06/05/2010
SUNT SI ALTE VEDETE CR0 CUM AR FI ROONEY NAI ANDERSON ETC HAI UTD
Subiecte similare
